Cristi Ciuperca
Decizia Curții de Apel București de a anula condamnarea inițială la închisoare a fostului șef de la Poliția de Frontieră Giurgiu, Ionuț Ifrim, după ce Tribunalul București îl condamnaseră pe acesta la șase ani de închisoare pentru șantaj și cumpărare de influență, scoate la iveală un dosar straniu instrumentat de Direcția Națională Anticorupție împotriva lui Ifrim. Curtea a stabilit pe 13 aprilie că Ifrim este total nevinovat de toate acuzațiile aduse, analiza probatoriului dezvăluind lucruri interesante și despre denunțătoarea fostului șef al Sectorului poliției de frontieră Giurgiu.
Acuzațiile DNA la adresa lui Ifrim au fost următoarele: ”În data de 28 aprilie 2017, în condițiile în care legislația românească nu obligă persoanele care traversează granițele interne ale Uniunii Europene să declare sumele de bani care se află asupra lor, indiferent de cuantum, inculpatul Ifrim Ionuț, în calitate de șef al Sectorului poliției de frontieră Giurgiu, a constrâns o persoană (martor în cauză) să îi dea suma de 60.000 de USD din cei 135.000 USD pe care îi avea asupra ei și pe care urma să-i transporte în Bulgaria. Inculpatul a luat suma de bani fără să întocmească vreun proces-verbal, amenințând totodată persoana respectivă că îi va face dosar penal și că nu o va lăsa să treacă frontiera de stat din România în Bulgaria, prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu. În cursul lunii mai 2017, după o discuție purtată cu proprietarul real al banilor, care știa că cei 60.000 USD au fost reținuți în mod nelegal, inculpatul a restituit suma respectivă în două tranșe. În noaptea de 20/21 mai 2017, inculpatul Ifrim Ionuț i-a promis unui agent al poliției de frontieră Giurgiu mai multe bunuri, pentru ca acesta din urmă, prin influența pe care o avea asupra colegilor săi de serviciu, să-i determine să nu controleze niște transporturi de mărfuri contrafăcute ce urmau să fie tranzitate prin punctul de trecere al frontierei bulgaro-române de persoane din anturajul ofițerului de poliție”.
În ceea ce privește infracțiunea de cumpărare de influență, Curtea de Apel București a stabilit că nu sunt probe clare care să stabilească vinovăția lui Ifrim, acesta din urmând neoferind niciun bun colegilor de la frontieră pentru ca apropiați de ai acestuia să fie lăsați să treacă granița cu bunuri contrafăcute.
Referitor la infracțiunea de șantaj, Curtea a arătat că potrivit normei de incriminare în care a fost încadrată juridic, prin actul de trimitere în judecată, fapta atribuită inculpatului, şantajul constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi, în mod injust, pentru sine ori pentru altul, un folos patrimonial.
Denunțătoarea a scos din țară cel puțin un milion de dolari cash pentru afaceriști turci
În motivarea achitării lui Ionuț Ifrim, Curtea de Apel București a stabilit în mod concret că ”referitor la starea de temere ce i-ar fi fost indusă martorei denunţătoare (în sensul afirmat de acuzare, că acesteia, conform pretinsei ameninţări proferate de inculpat la adresa ei, urma să i se întocmească un dosar penal şi să fie împiedicată să treacă frontiera de stat, din România în ########), Curtea constată, pe lângă aspectele deja menţionate (ce relevă inexistenţa unei legături de cauzalitate cu acţiunea, ea însăşi inexistentă, de constrângere), că aceasta nu este nici măcar credibilă, iar afirmaţiile atribuite inculpatului nu erau de natură a-i produce, în contextul dat, o astfel de stare”.
În acest sens, Curtea reţine, astfel cum şi în rechizitoriu s-a evidenţiat, că, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul de referinţă (data de 28 aprilie 2017) – Regulamentul (CE) al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 octombrie 2005, privind controlul numerarului la intrarea sau ieşirea din Comunitate şi HG nr.707/2009, privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, nu era ilegală trecerea frontierei cu un stat membru al Uniunii Europene, de către un cetăţean al altui stat membru (cum era martora denunţătoare), cu orice sumă de bani, indiferent de valoarea acesteia şi, de asemenea, nu exista obligaţia declarării la graniţă, către organele poliţiei de frontieră, a banilor deţinuţi de orice persoană aflată în această postură, tot indiferent de valoarea lor.
Ca atare, au stabilit judecătorii Curții de Apel București, martora denunțătoare nu era expusă, în mod real, niciunui risc de a i se întocmi un dosar penal şi de a fi împiedicată să treacă frontiera de stat, iar acest aspect îi era în mod cert cunoscut, contrar susţinerii sale (care a invocat necunoaşterea legislaţiei în domeniu), astfel că nu avea, în mod obiectiv, de ce se teme, cel puţin nu în ceea ce o priveşte.
”Faptul că martora cunoştea aspectul anterior menţionat rezultă chiar din afirmaţiile consemnate în denunţul său, în care aceasta a precizat că, în cursul lunii decembrie 2016, a fost contactată de către patronul turc al societăţii Troy, unde lucra mama sa, Bire Hasan, care a apelat la ea, fiind o persoană de încredere, pentru a scoate din România sume mari de bani, cuprinse între 50.000 şi 150.000 dolari, iar ea a procedat în acest mod, începând cu acea lună şi până în luna aprilie 2017, efectuând 20 – 30 de astfel de transporturi, cu autoturismul proprietatea tatălui său, ducând banii în ########, unde îi lăsa la un popas situat în apropierea oraşului ####, la o persoană de contact pe nume #####, de la care banii erau preluaţi de un alt cetăţean turc pe nume Lacin ####, colaborator al lui Bire Hasan. Câtă vreme martora a recunoscut în mod clar că, timp de mai multe luni (în perioada decembrie 2016 – aprilie 2017), a efectuat 20 – 30 de transporturi, trecând peste graniţă, din România în ########, sume de 50.000 – 150.000 dolari, fără vreun incident, este neîndoielnic că acesteia îi era bine cunoscută, contrar afirmaţiei sale, legislaţia la care s-a făcut anterior referire, astfel că nu avea, în mod obiectiv, de ce se teme, cu atât mai puţin că i se putea „face” un dosar penal, la momentul pretinsei fapte ce constituie obiectul judecăţii, când, potrivit acuzării, ar fi transportat suma de 135.000 dolari”, a stabilit Curtea de Apel București.
Având în vedere cele relatate în hotărârea Curții de Apel București referitor la activitatea denunțătoarei de cărăușie, la un calcul simplu cu un transport minim de 50.000 de dolari înmulțit cu 20 de ori rezultă că denunțătoarea a scos din țară cel puțin 1.000.000 de dolari cash. Sume de bani care nu au o proveniență certă.
Denunțătoarea și-a schimbat declarațiile de mai multe ori
Mai mult, analizând probatoriul Curtea de Apel București a constatat că denunțătoarea și-a schimbat declarațiile de mai multe ori, declarațiile ei prezentând neconcordanțe majore.
Redăm în acest sens, integral, susținerile Curții de Apel București din motivarea deciziei de achitare a lui Ionuț Ifrim:
În ceea ce o priveşte pe martora denunţătoare ###### ###-#####-######, Curtea constată că, referitor la pretinsa acţiune de constrângere, aceasta a făcut, începând cu denunţul şi până la audierea sa de către instanţa de apel, afirmaţii ce prezintă neconcordanţe majore, care nu pot fi puse doar pe seama trecerii timpului, întrucât este greu de crezut că o situaţie de fapt de natura celei în care a susţinut că ar fi fost implicată putea fi uşor uitată ori greşit reţinută sau putea genera confuzie în reproducerea ei, indiferent de momentul când martora a făcut acest lucru.
Astfel, în denunţul consemnat la data de 15 mai 2017, în împrejurări asupra cărora se va reveni (filele 21-23, vol.1, d.u.p.), martora ###### ###-#####-###### a susţinut că acţiunea de constrângere, prin ameninţare, s-ar fi realizat în biroul situat în incinta hangarului, după ce inculpatul ar fi numărat banii pe care ea i-a spus că îi avea asupra sa, acesta adresându-i-se exclusiv prin folosirea unei expresii de genul „îţi fac al treilea dosar!”.
Se remarcă faptul că pretinsa ameninţare s-a referit la „facerea” unui al treilea dosar (iar nu al doilea, cum s-a reţinut în rechizitoriu, pentru a se acredita, de către procuror, ideea că şi dosarul anterior i-ar fi fost „făcut” martorei tot de către inculpat, deşi acesta nu avea atribuţii în acest sens, putând fi doar organ constatator şi, astfel, ar fi existat un temei pentru temerea pretins indusă acesteia), în condiţiile în care, în cuprinsul aceluiaşi denunţ, martora ###### ###-#####-###### a precizat, în mod explicit, că, la momentul respectiv, era deja cercetată în două dosare penale, referitoare la introducerea în ţară de produse contrafăcute, din care unul data dintr-o perioadă când inculpatul nici măcar nu lucra la Poliţia de Frontieră ####### şi unul în care procesul-verbal de constatare a fost întocmit de o altă persoană decât inculpatul (descrisă de martoră drept o colegă a acestuia „tânără, blondă, slăbuţă”).
De altfel, şi în declaraţia din faţa primei instanţe (filele 60-62, vol.1, d.f.), martora a precizat că asupra sa au mai fost găsite bunuri contrafăcute şi cu alte ocazii, într-o perioadă când inculpatul nu îşi desfăşura activitatea în vamă, confirmând că, pe numele ei, au fost întocmite două dosare penale, întrucât a introdus în România astfel de bunuri.
În declaraţia formulată în faţa procurorului după numai 3 zile de la consemnarea denunţului, respectiv la data de 18 mai 2017 (filele 92-102, vol.1, d.u.p.), martora ###### ###-#####-###### a susţinut o altă variantă, atât cu privire la momentul pretinsei ameninţări, cât şi cu privire la forma concretă în care ar fi fost exprimată de către autorul său, afirmând că, la coborârea din autoturism, înainte de a-i spune despre bani, inculpatul a întrebat-o: „ce facem, mergem la mititica?”, ea răspunzându-i: „sper că nu!”, abia ulterior relatându-i acestuia despre banii pe care îi avea asupra sa (135.000 dolari) şi fiind introdusă de el în biroul din hangar, unde, mai întâi, inculpatul doar a dojenit-o, sens în care a întrebat-o: „de ce nu se potoleşte?” şi i-a spus ceva de genul: „ai trecut de la a merge la Istanbul la a duce bani pentru turci”, după care a întrebat-o ai cui erau banii şi, la răspunsul său, că îi aparţineau, dacă era dispusă să-şi asume consecinţele decurgând din acel răspuns, iar, apoi, i-a spus că: „îi va lua toţi banii” şi „îi va face dosar penal”, ulterior acestor discuţii ea scoţând banii pe care îi avea asupra sa.
În declaraţia din faţa primei instanţe, datând din 03 iulie 2018 (filele 60-62, vol.1, d.f.), martora ###### ###-#####-###### nu a făcut, iniţial, nicio referire la vreo ameninţare concretă din partea inculpatului, susţinând că ea „i-a oferit suma de bani, întrucât i-a fost teamă de un dosar penal sau chiar teamă de a fi reţinută în acel moment”.
Întrucât martora nu a relaţionat sentimentul de teamă invocat cu vreo afirmaţie a inculpatului, acel pretins sentiment al său nu poate fi apreciat decât drept o simplă impresie personală, bazată pe experienţe anterioare, unele străine de persoana inculpatului şi neaflată în legătură de cauzalitate cu o acţiune de constrângere efectivă, pe care, de altfel, aceasta nici nu a descris-o.
Ulterior, martora şi-a amintit că, de fapt, inculpatul i-a spus că: „riscă să i se întocmească un dosar penal şi să facă puşcărie”, fără a menţiona însă că acesta şi-ar fi asumat „facerea” dosarului respectiv (pentru care nici nu avea competenţă) şi nici că i-ar fi adresat vreo ameninţare în acest sens, modul de exprimare al martorei indicând că aceasta a perceput afirmaţia atribuită inculpatului, mai degrabă, drept una cu caracter informativ (cum şi cel din urmă a declarat), decât una de constrângere.
În final, martora a afirmat că, în momentul în care a fost controlată, „i-a fost teamă să nu fie reţinută” şi, de asemenea, „i-a fost teamă de inculpat, întrucât avea putere în Vama #######”, fără a relaţiona însă, nici de această dată, starea de temere invocată cu vreo afirmaţie a inculpatului de la acel moment.
În declaraţia din faţa instanţei de apel, datând din 25 octombrie 2021 (filele 59-60, d.a.), martora ###### ###-#####-###### a declarat, mai întâi, că inculpatul i s-a adresat spunându-i: „scoate toţi banii pe care îi ai asupra ta”, dar „nu a ameninţat-o pentru a-i da banii”.
În continuare, martora a precizat că, deşi nu ştia dacă inculpatul avea o astfel de competenţă, „i-a fost frică să nu îi facă un dosar penal”, întrucât „i-a spus acest lucru”, iar ea „s-a temut că se poate ţine de cuvânt”, în contextul în care mai avea un dosar penal în cercetare.
Cu toate acestea, fiind întrebată în mod expres de Curte, martora a răspuns că „nu poate reproduce cuvintele cu care acesta (n.r. inculpatul) i-a spus că îi va face un dosar penal”, menţionând doar că „ea aşa a înţeles din afirmaţiile sale”.
Ulterior, martora a afirmat că inculpatul era interesat să afle de la ea informaţii despre ce se întâmpla pe autocarele care parcurgeau traseul România – Turcia şi retur, iar, din punctul său de vedere, dosarul penal aflat în cercetare i-a fost „făcut” pentru „nişte prostii”, întrucât ea nu a vrut să îi dea astfel de informaţii, iar, din acest motiv, „s-a gândit că o să-i facă dosar penal” şi la momentul de referinţă (când a transportat banii).
În final, martora a declarat că „inculpatul nu a constrâns-o să îi dea acea sumă de bani”, ci ea i-a dat banii „din cauza fricii sale” că o să îi „facă” un alt dosar penal, în condiţiile în care acesta i-a spus că „s-ar putea să aibă un nou dosar penal”.
Fiind din nou întrebată de Curte, martora a precizat că „nu îşi aduce aminte cuvânt cu cuvânt ce a spus în acest sens inculpatul”, menţionând că, din câte a reţinut, acesta a spus ceva de genul că „ar putea să îi facă din nou un dosar penal, cum i-a mai făcut unul anterior”.
Analizând ultima declaraţie a martorei, pe care a audiat-o în mod nemijlocit, Curtea constată că aceasta nu a indicat, în concret, nicio acţiune de constrângere efectivă din partea inculpatului (menţionând, dimpotrivă, expressis verbis, că acesta „nu a constrâns-o” şi „nu a ameninţat-o” pentru a-i da banii), ci a făcut referire doar la gânduri ale sale, bazate pe o experienţă anterioară şi, respectiv, la impresii personale, inclusiv în ceea ce priveşte pretinsul sentiment de teamă legat de „facerea” unui dosar penal, pe care nu a putut să îl relaţioneze, însă, cu o afirmaţie clar determinată a inculpatului.
În acest context, Curtea menţionează că, tot în declaraţia din faţa instanţei de apel, martora ###### ###-#####-###### a afirmat că ea nu a sesizat vreun organ al statului în legătură cu evenimentele petrecute la data de 28 aprilie 2017, iar denunţul din luna mai 2017 l-a formulat numai după ce a fost contactată telefonic de către un domn care s-a prezentat a fi de la D.G.A. şi care i-a spus să meargă să dea o declaraţie într-o locaţie din Popeşti-Leordeni, posibil un sediu de poliţie, precizând, în continuare, că ea i-a trimis un mesaj acelui domn, la numărul de pe care a fost contactată, spunându-i că nu dorea să dea nicio declaraţie, dar, în urma acelui mesaj, domnul respectiv a contactat-o din nou telefonic şi i-a spus că, dacă nu mergea să dea declaraţie, se autosesizează, iar pe ea o acuză de complicitate la o infracţiune de corupţie, dare sau luare de mită.
În acelaşi sens declarase martora şi la momentul audierii sale de către prima instanţă (filele 60-62, vol.1, d.f.), când a afirmat că, înainte de a formula denunţul, a fost sunată de o persoană de la D.G.A., care i-a spus că, dacă nu va declara ceea ce s-a întâmplat, va fi acuzată de comiterea unei infracţiuni, posibil dare de mită.
Într-adevăr, conform menţiunilor din cuprinsul său, denunţul martorei a fost formulat şi înregistrat, în data de 15 mai 2017, la sediul D.G.A., Serviciul Judeţean Anticorupţie #######, însă consemnarea lui nu s-a realizat de către aceasta, ci de către un comisar-şef de poliţie, pe baza relatărilor sale verbale, atrăgând atenţia faptul că, pentru 6 pagini dactilografiate, cât are documentul respectiv, consemnarea a durat aproximativ 4 ore (fiind efectuată în intervalul orar 14:00 – 17:40).
Pentru toate aceste motive, Curtea constată că, pe baza denunţului şi declaraţiilor succesive ale martorei ###### ###-#####-######, nu se pot decela elemente probatorii indubitabile cu privire la pretinsa acţiune de constrângere a acesteia de către inculpat (pe care, în cele din urmă, nici martora respectivă nu a mai confirmat-o), iar alt mijloc de probă pertinent, referitor la acest aspect, nu există, în raport cu momentul şi locul când se susţine că acea acţiune ar fi fost săvârşită (data de 28 aprilie 2017, în hangarul din P.T.F. #######).
Ca atare, Curtea reţine că există o îndoială serioasă în ceea ce priveşte chiar existenţa, în materialitatea ei, a acţiunii de constrângere, care, raportat la acuzaţia formulată, constituie însuşi elementul material al infracţiunii de şantaj.
