Avocat Rareș Rotaru
După peste 8 ani și jumătate de la punerea sub acuzare, Curtea de Apel București a pus capăt definitiv unui dosar penal economic de aproape 60 milioane lei, menținând achitarea pentru Țicu Elena-Lavinia, clienta mea.
Curtea de Apel București a pronunțat, la 30 iunie 2026, soluția definitivă într-un dosar penal economic de amploare, respingând apelurile Parchetului și ale părții civile și menținând achitarea dispusă în fond.
Acuzația viza o presupusă delapidare de aproape 60 de milioane de lei — mai exact, 59.480.839 lei — în legătură cu șapte transferuri bancare efectuate în perioada 2009–2010 de Energy Holding, societate din domeniul energiei, către un producător de echipamente hidroenergetice. În teza acuzării, plățile ar fi fost făcute fără contraprestație reală, în baza unor operațiuni comerciale pretins fictive, prejudiciind compania și creditorii acesteia. Dosarul de urmărire penală s-a întins pe peste 64 de volume.
Dincolo de cifre, cauza ridică o problemă relevantă pentru practica judiciară în materie penală economică: în ce măsură o operațiune comercială nefinalizată, neclară sau contestată ulterior poate fi transformată, în lipsa unei probe certe, într-o infracțiune de delapidare.
Răspunsul instanțelor a fost tranșant. Administratorul societății Energy Holding și Țicu Elena-Lavinia, director financiar la data faptelor, au fost trimiși în judecată pornind de la premisa că relația comercială ar fi fost fictivă. Tocmai acest element, esențial pentru întreaga construcție a acuzării, nu a fost dovedit.
Tribunalul București a reținut expres că „fictivitatea relațiilor comerciale derulate între ENERGY HOLDING SRL și UCM REȘITA SA vizând transferul (…) sumei de 59,480,839.00 lei nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.
Curtea de Apel București a confirmat aceeași concluzie, arătând că „nu există probe care să ateste fictivitatea tranzacțiilor financiare efectuate de către ENERGY HOLDING SRL”. Mai mult, instanța de apel a reținut că nu există nici „acțiunea de însușire a sumelor de bani de către inculpați”, aceștia necomportându-se „ca veritabili proprietari ai sumelor de bani transferate”, ci îndeplinindu-și obligațiile care decurgeau din atribuțiile de serviciu.
Achitarea a fost dispusă în temeiul art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, fapta nu este prevăzută de legea penală.
Un aspect important a privit contractul invocat în cauză. Raportul comercial analizat data din anul 2009, însă contractul a fost solicitat de organele de urmărire penală abia în anul 2020, după aproximativ 11 ani. Tribunalul a reținut că acuzațiile penale au fost fundamentate inclusiv pe „o posibilă inexistență fizică a contractului”, deși acesta fusese solicitat „în cursul lunii iunie 2020, deci după aproximativ 11 ani de la data încheierii acestuia”.
Instanțele au respins însă ideea că lipsa fizică a unui înscris, cerut după mai mult de un deceniu, ar putea fi suficientă pentru concluzia inexistenței raportului comercial. Tribunalul București a arătat că „simpla referire la un contract care nu a putut fi identificat în materialitatea sa fizică (…) nu poate fundamenta săvârșirea infracțiunii de delapidare”.
Aceeași concluzie a fost reluată și de Curtea de Apel, care a reținut că „lipsa materială a contractului nu este, în sine, un element probatoriu suficient pentru a concluziona inexistența raportului juridic”. Curtea a subliniat că declarațiile martorilor au relevat existența unor relații comerciale reale, inclusiv în domeniul echipamentelor energetice, caracterizate prin „operațiuni complexe, de valoare mare și execuție pe termen lung”.
Un alt pasaj relevant al deciziei de apel privește circuitul intern al plăților. Curtea a reținut că transferurile bancare au fost efectuate „în cadrul circuitului intern de aprobare al societății”, circuit care presupunea „verificarea și avizarea prealabilă de către mai multe persoane cu atribuții decizionale, inclusiv reprezentanți ai acționarilor”. Instanța a considerat această împrejurare „esențială” pentru analiza delapidării, deoarece excludea ipoteza unui act unilateral de însușire.
Apărarea a mizat și pe inconsecvențele interne ale rechizitoriului. Deși trimiterea în judecată pentru delapidare se clădea pe ideea unor operațiuni fictive, același act de sesizare conținea soluții de clasare care puneau sub semnul întrebării tocmai această premisă.
În privința infracțiunii de evaziune fiscală, apărarea a arătat că procurorul reținuse că, din analiza înscrisurilor privind relațiile comerciale, nu au rezultat indicii de fictivitate. În privința rambursării de TVA, aceeași logică a rechizitoriului confirma că facturarea avansurilor și rambursarea TVA erau compatibile cu regimul fiscal aplicabil. Concluzia apărării a fost că aceeași premisă nu putea fi, simultan, suficientă pentru delapidare și insuficientă pentru acuzațiile fiscale.
Altfel spus, dacă fictivitatea operațiunilor era piesa centrală a acuzației de delapidare, lipsa indiciilor de fictivitate reținută chiar în același act de sesizare devenea un element esențial în analiza standardului probei.
Tribunalul București a avertizat și asupra riscului de a judeca o cauză penală economică pe baza unei simple prezumții generate de transferuri bancare. Instanța a arătat că a echivala automat lipsa unei contraprestații ulterioare cu un transfer bancar nejustificat și, implicit, cu delapidarea, „presupune judecarea prezentei cauze în baza unei prezumții generate strict de tranzacțiile financiare”.
Or, în materie penală, prezumțiile nu pot substitui proba. Tribunalul a reținut că utilizarea excesivă a prezumțiilor ar goli de conținut puterea de apreciere a judecătorului, dacă vinovăția unei persoane ar fi stabilită pe baza acestora.
În ceea ce privește martorii, instanțele au remarcat că declarațiile acestora nu confirmau teza acuzării. Curtea de Apel a reținut că nicio declarație nu confirmă „existența unei înțelegeri frauduloase între inculpați, caracterul fictiv al operațiunilor sau intenția de însușire nelegală a sumelor de bani”, ci dimpotrivă, ele relevă „existența unor negocieri privind proiecte energetice și livrări de componente industriale”, precum și existența unor proceduri contabile și fiscale efective.
Curtea de Apel a observat, de asemenea, un aspect semnificativ: Ministerul Public a criticat declarațiile martorilor ca fiind vagi, dar „nu a propus el însuşi administrarea unui probatoriu relevant sau audierea altor martori care ar fi putut susţine concluziile acuzării”.
În final, pe fondul dreptului, instanțele au reținut că delapidarea presupune o acțiune de însușire, nu doar existența unor plăți de valoare ridicată. Tribunalul a arătat că, pentru însușire, trebuie să existe un act de sustragere a bunului din patrimoniul ocrotit de lege și trecerea bunului în stăpânirea autorului, care se comportă ca un proprietar. În cauză, însă, instanța a reținut că inculpații „nu s-au comportat ca veritabili proprietari ai sumelor de bani transferate”, iar fapta „nu corespunde tiparului de incriminare al infracțiunii de delapidare”.
Există și un element care spune mult despre poziția procesuală a inculpatei. Pe parcursul procesului s-au împlinit termenele de prescripție a răspunderii penale, însă Țicu Elena-Lavinia a solicitat continuarea judecății. A ales o soluție pe fond, nu o închidere a dosarului prin prescripție.
În acest dosar am acordat asistență inculpatei Laviniei Elena Țicu, magistrații stabilind că aceasta este nevinovată
În această calitate de avocat am arătat că într-o cauză penală economică, indicarea unor plăți de valoare mare nu ține loc de probă.
Premisa centrală a rechizitoriului, fictivitatea operațiunilor, nu a fost dovedită, iar unele soluții din același act de sesizare contraziceau chiar această premisă. A fost un dosar de volum și de rigoare, în care apărarea a trebuit să identifice martorii relevanți, să verifice înscrisurile esențiale și să reașeze acuzația în contextul economic real
Dincolo de soluția concretă, dosarul rămâne relevant pentru practica penală economică: gravitatea acuzației și valoarea sumelor invocate nu coboară standardul probei. Sarcina dovedirii acuzației, dincolo de orice îndoială rezonabilă, rămâne integral a acuzării.
